Colonizarea Lunii este un proiect propus pentru crearea unei comunități umane permanente (sau ale unei așezări robotizate[1]) pe Lună.
Recentele cercetări indică că apa ar putea fi prezentă în cantități notabile la polii lunari, acest fapt reînnoind interesul pentru satelitul Pământului. Coloniile polare ar putea evita, de asemenea, problema nopților lunare lungi, aproximativ 354 de ore[2], un pic mai mult de două săptămâni, și să profite de Soarele continuu, cel puțin în timpul verii locale (nu există date pentru iarnă încă)[3].
Locuirea umană permanentă pe un corp planetar altul decât Pământul, este una dintre subiectele cele mai prevalente ale science fiction-ului. Pe măsură ce tehnologia avansează, cresc preocupările legate de viitorul omenirii pe Pământ, argumentând că colonizarea spațiului este un obiectiv realizabil și merită a fi amplificat[4]. Din cauza apropierii sale de Pământ, Luna a fost văzută din totdeauna ca cel mai evident loc pentru expansiunea spațială a omenirii.
Idei privind amplasarea unei colonii pe Lună datează înainte de era spațială. În 1638 episcopul John Wilkins scrie A Discourse Concerning a New World and Another Planet („Un discurs cu privire la o lume nouă și o altă planetă”), în care a prezis o colonie umană pe Lună. Konstantin Țiolkovski, printre altele, a sugerat, de asemenea, un astfel de eveniment în viitor. Începând cu anii 1950, un număr mare de concepte și modele au fost sugerate de oamenii de știință, ingineri, etc.
În 1954, Arthur C. Clarke a propus o bază lunară pe module gonflabile acoperite cu praf lunar pentru izolare. De asemenea, o navă spațială, asamblată pe orbita joasă a Pământului, urma să fie lansată spre Lună, iar astronauții urmau să construiască module-iglu și un catarg de radio gonflabil. Ideile ulterioare au inclus stabilirea unui dom permanent mai mare; un purificator de aer pe bază de alge; un reactor nuclear pentru furnizarea de energie; și catapulte electromagnetice pentru a lansa marfă și combustibil pentru navele interplanetare în spațiu.
În 1959, John S. Rinehart a sugerat că cea mai sigură metodă de proiectare ar fi o structură care ar putea „pluti într-un ocean staționar de praf”, la acel moment exista o teorie conform căreia la suprafața satelitului existau oceane de praf cu adâncimi de 1–1,6 km. Designul propus a constat într-o construcție în formă de cilindru cu jumătăți de cupole la ambele capete, și un scut micrometeoroid plasat deasupra bazei.
Începând cu 2006, Japonia a planificat să aibă o bază pe Lună către anul 2030[5].
Începând cu 2007, Rusia planifică crearea unei baze lunare în perioada anilor 2027–32[6].
În 2007, Jim Burke membru a Universității Spațiale Internaționale din Franța a declarat ca oamenii ar trebui să identifice un plan al păstrării culturii omenirii în cazul unui impact cu un asteroid, care ar putea anihila civilizația de pe Terra. A fost propusă o Arcă a lui Noe „lunară”[7]. Planificări ulterioare ar putea fi executate de către Grupul Internațional de Explorare lunară (ILEWG)[8].
Într-un discurs din ianuarie 2012, Newt Gingrich, candidatul republican la președinția americană, a propus un plan de a construi pe Lună o colonie americană până în anul 2020[9]. Cu toate acestea, unii consideră acest plan imposibil din punct de vedere economic, dar și o încercare de a acumula voturi prin entuziasmul public pentru călatoria spațială[10].