Henri Zalis, cunoscut și ca H. Zalis, (n. 21 mai1932, București – d. 8 iunie2016) a fost un critic literar, istoric literar, prozator și memorialist român.
S-a născut la București în familia expertului contabil Iancu Zalis și al soției sale, Sally (n. Rosman). A urmat Școala primară la București (1939-1942), studiile secundare la Liceul „Alexandru Graur” din București (1943) și Liceul „Ion Neculce” din București (1944-1951), apoi Facultatea de Filologie a Universității din București (1951-1955).[3] În timpul studiilor universitare l-a avut ca model pe profesorul Tudor Vianu, care i-a insuflat pasiunea de a citi marile creații ale literaturii române și universale; îi va dedica ulterior o biografie interesantă și valoroasă.[4] A obținut titlul de doctor în filologie al Universității din București cu teza Aspecte și structuri neoromantice (1973).[3]
După absolvirea facultății, a lucrat ca redactor (1955-1958) și corector (1959-1962) la revista Gazeta literară, bibliotecar (1963-1967), documentarist (1967-1972), redactor (1973-1979) și cercetător științific la Biblioteca Centrală Universitară din București (1979-1987). A urmat stagii de specializare în Franța (1979; 1980) și Elveția (1981; 1991). S-a pensionat în anul 1987.[3]
Istoricul și criticul literar, prozatorul, traducătorul și memorialistul H. Zalis, o prezență activă, dar discretă în viața literară românească, a decedat la 8 iunie 2016.[4]
A publicat, de asemenea, cărți de critică literară precum Romantismul românesc (1968), Aspecte și structuri neoromantice (1971), Scriitori pelerini (1973), Sub semnul realului. Eseu despre naturalismul european (1974), Tensiuni lirice contemporane (1975) și Romantismul în literatura română (1981), dar și un volum de poezie: Acoladă (1980), proză scurtă: Mai aproape de amiază (1981) și Sezonul oglinzilor abandonate (2002) și două romane: Până la capăt (1982) și Strălucirea cristalului (1993).[3] A elaborat și publicat o sumă importantă de cercetări bibliografice ale unor diverse curente literare (romantismul, simbolismul, modernismul, clasicismul, naturalismul, sămănătorismul, poporanismul, realismul) în literatura română, contribuind la cunoașterea profundă a literaturii române și la stabilirea locului literaturii române în cadrul literaturilor romanice.[4]
A tradus opere literare scrise de Charles Ferdinand Ramuz, Marc Eigeldinger, Jean-Claude Fontanet ș.a.
Monografia consacrată scriitorului francez Gustave Flaubert (1969; ed. a II-a, 1979) i-a adus alegerea ca membru de onoare al Societății „Les Amis de Flaubert” din Rouen (1971). H. Zalis a obținut Ordinul „Les Palmes académiques” acordat de președintele Republicii Franceze (1987), Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române (1995) și Premiul Uniunii Scriitorilor din Israel și al Uniunii Scriitorilor din România (1997).[3]
Tudor Vianu, Corespondență, introd. edit., București, 1970, Întregul și fragmentul. Pagini inedite, restituiri, tr. și pref. edit., București, 1997;
Carol Ardeleanu, Diplomatul, tabăcarul și actrița, pref. edit., București, 1972;
F. Aderca, Domnișoara din str. Neptun. Orașele scufundate. Copilul cu vioara. Scurt roman al unui ogar, pref. edit., București, 1982, Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor. Revolte, pref. edit., București, 1987, Zeul iubirii (Țapul). Femeia cu carnea albă. Nuvele, pref. edit., București, 1993;
Scriitori români peregrini (Traiectorii literare în timp și spațiu), pref. și postfața edit., București, 2002 (în colaborare cu Silviu Bădia).
Charles Ferdinand Ramuz, Viața lui Samuel Belet, pref. trad., București, 1987, Aline. Jean-Luc persecutatul, București, 1991, Vindecarea de rele, București, 1998;
Marc Eigeldinger, Eseuri despre poezia franceză, de la romantism la postsimbolism, îngr. și pref. trad., București, 1992;
Jean-Claude Fontanet, Mater Dolorosa, pref. trad., București, 1994;
Yvette Z'Graggen, La Punta, postfața trad., București, 2000.