Pierre Boulez (n. 26 martie 1925, Montbrison, Franța – d. 5 ianuarie 2016, Baden-Baden, Germania) a fost un compozitor și dirijor francez. Au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea a muzicii seriale, a muzicii aleatorie și a muzicii electronice.[16] A fundat Institutul de Cercetare și Coordonare Acustică/Muzicală (IRCAM) de la Paris. Ca dirijor, a condus unele dintre cele mai cunoscute orchestre din lumea, inclusiv Concertgebouw Amsterdam, Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Filarmonică din New York și Orchestra din Cleveland.
S-a născut într-o familie burgheză fără legături speciale cu muzica.[16] La vârsta de cinci ani a descoperit această, ascultând Privighetoarea lui Igor Stravinski la radioul, și s-a apucat de pian un an mai târziu.[17] S-a dovedit un elev talentat. După studii bune la micul seminar la orașul său natal, a intrat în „clase pregătitoare” de matematică la Saint-Étienne, apoi în Lyon. În paralel a urmat lecții private de pian și de armonie.
S-a mutat la Paris în 1942. În anul 1944 a fost admis la Conservatoire national (academia națională de muzică) în clasa de armonie a Olivier Messiaen.[16] Acesta a recunoscut talentul elevului său, căruia i-a predat gratuit. Totuși, Boulez a devenit curând satul de maestrul său, descriind Turangalîla-Simfonia compusă de către acesta ca o „muzică de bordel”.[16] În anul 1945, a descoperit „cea de-a doua școală de la Viena” (Arnold Schönberg, Alban Berg, Anton Webern) prin compozitorul René Leibowitz, dar, de asemenea, a rupt curând legăturile. În 1946 și-a compus Prima sonată pentru pian, apoi în 1953–1956 Ciocanul fără stăpân.
Nereușind să găsească nici un dirijor pentru a conduce opere foarte complexe, el însuși a luat rolul, formându-se la locul de muncă.[16] La momentul respectiv și-a adoptat stilul distinctiv, fără baghetă, dirijând cu ambele mâinii.[17] În 1957 a condus în public pentru prima dată pentru crearea a propriei opere Visage nuptial, trebuind să-l înlocuiască pe Hermann Scherchen fără preaviz. În anul 1965 a fost invitat de Festivalul de la Bayreuth pentru a-l înlocui pe Hans Knappertsbusch, care decedase de curând. În paralel, s-a certat cu instituțiile franceze și s-a mutat în Germania la Baden-Baden. În anul 1971, l-a înlocuit pe Leonard Bernstein la Orchestra filarmonică din New York.[17] În aceeași perioadă a condus Orchestra Simfonică BBC.
În 1976 s-a întors în Franța unde a înființat Ensemble Intercontemporain, prima orchestră franceză permanentă specializată în muzică contemporană. A jucat și un rol esențial în crearea Orașului muzicii (Cité de la Musique) în arondismentul 19 din Paris.[17] La sfârșitul anilor 1970 a devenit un personaj oficial. A fost numit „Hitlerul din Europa muzicală” de compozitorul american Ned Rorem și „un stalinist muzicii” de compozitorul francez Pierre Schaeffer.[16] El însuși era cunoscut ca un polemist și un provocator.[18]
A murit pe 5 ianuarie la Baden-Baden, după ce a fost bolnav pentru ceva vreme: nu putuse participa la sărbătorile de ziua sa de naștere.[18]
Catalog de opere:[19]
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|