Toma T. Socolescu | |
Toma T. Socolescu în tinerețe. | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 20 iulie 1883 Ploiești |
Decedat | 14 octombrie 1960 București |
Părinți | Toma N. Socolescu |
Copii | Toma Barbu Socolescu |
Cetățenie | România |
Ocupație | arhitect politician |
Limbi vorbite | limba română limba franceză limba germană limba engleză |
Activitate | |
Alma Mater | Arhitectul a absolvit Școala națională superioară de arhitectură, devenită Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu |
Clădiri semnificative | Halele Centrale și catedrala Ploiești |
Proiecte semnificative | Sistematizarea și mărirea suprafeței intravilane a orașului Ploiești |
Design semnificativ | Arhitectură neo-românească |
Modifică date / text |
Toma T. Socolescu (n. , Ploiești, România – d. , București, România) a fost un arhitect român, reprezentant al arhitecturii autohtone de la începutul secolului al XX-lea până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Și-a consacrat întreaga viață dezvoltării județului Prahova și, în special, a orașului Ploiești, prin fondarea Bibliotecii „Nicolae Iorga” și a Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, contribuind totodată la viața culturală a României. Printre cele mai importante construcții proiectate se numără Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, Halele Centrale, Palatul de Justiție, Palatul Școalelor Comerciale, Banca Creditul Prahovei și Cinematograful Scala.
A fost primarul Ploieștiului în perioada decembrie 1919 – martie 1920, iar în 1927 s-a stabilit la Păulești, comună al cărei primar a fost între anii 1938 și 1945 și a cărei infrastructură a dezvoltat-o.
În perioada comunistă, nedorind să se afilieze Partidului Comunist, familia sa a fost persecutată de către Securitate, el a fost evacuat din casa sa de la Păulești iar bunurile i-au fost confiscate. S-a mutat la București, unde a și murit în 1960.
Toma T. Socolescu a marcat arhitectura românească modernă până la al Doilea Război Mondial și s-a remarcat prin realizarea unor clădiri remarcabile, crearea unor fundații culturale, precum și redactarea unor studii de specialitate dedicate arhitecturii românești și evoluției ei. În prezent, numele său este un punct de referință în domeniul artei și al arhitecturii, iar multe din construcțiile realizate după planurile sale sunt clasate drept monumente istorice.
Fiu, nepot și nepot de arhitect, alegerea carierei sale nu a fost ușoară. După o copilărie fericită și împlinită, tatăl său a dispărut brusc la 22 noiembrie 1897, apoi mama sa, trei ani mai târziu, în aceeași zi[b 1], a rămas orfan la vârsta de 17 ani și stăpânește cei patru frați și surori. Toma T. are un mare talent la desen[b 2] și își dedică timpul liber desenului în ultimii trei ani de liceu. Dornic să afle, a profitat de biblioteca mare a tatălui său și și-a moștenit talentul de desen. În ciuda situației financiare catastrofale a familiei, a dispersării fraților și surorilor săi primiți de unchii și verii Socolescu[b 3] și a situației economice nefavorabile pentru arhitecți la sfârșitul secolului al XIX-lea din România[b 4], el a reușit să forțeze destinul și să-și urmeze. pasiune pentru artă și arhitectură, profitând de învățământul superior gratuit la acea vreme[b 4].
Și-a terminat studiile gimnaziale în 1901 Liceului „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, continuându-și studiile la Școala Națională Superioară de Arhitectură din București, unde a fost elevul lui Ion Mincu (cel mai important arhitect român de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea). În iunie 1911 a obținut, cu rezultate foarte bune, diploma de arhitect (numărul 42), având specializarea în arhitectură civilă religioasă și în arheologie românească. Avea să revină în cadrul instituției între 1927 și 1947, de data aceasta ca profesor de teorie a arhitecturii.
Prima sa experiență profesională a fost în postul de proiectant la Poșta Centrală din București între 1904 și 1905. Va fi apoi angajat din nou, pe un post similar, într-un mare atelier de arhitecți care trebuia să construiască infrastructura necesară Expoziției Generale Române din 1906[b 5] de la București. Evenimentul a fost organizat de către guvernul conservator român în onoarea celor 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Această oportunitate i-a permis să intre în contact cu mari artiști și arhitecți ai epocii și a avut un impact decisiv asupra carierei sale ulterioare.
Călătoriile sale la Viena (Imperiul Austro-Ungar), Constantinopol (Imperiul Otoman) și Budapesta (Imperiul Austro-Ungar) în 1913 și, mai ales, în Italia (intre 15 decembrie 1923 și 20 februarie 1924, iar apoi în ianuarie 1937) și Franța au reprezentat momente esențiale în viața sa. El a găsit aici elemente de inspirație pentru opera din țara sa.
A participat activ la campaniile militare din cadrul primei conflagrații mondiale. A fost încorporat în 1916 în cadrul regimentul 47 de infanterie, a fost trimis în scurt timp la regimentul feroviar din București și, în final, detașat la Grupul Apărării Dunării[b 6]. Alături de alți arhitecți și ingineri, a avut misiunea să distrugă podurile în timpul retragerii în Moldova. De asemenea, a construit centre medicale și instalații sanitare, în momentele în care tifosul exantematic făcea ravagii în sânul armatei române. În 1917, s-a alăturat unui batalion de vânători de munte. Retragerea armatei române în Moldova i-a permis să descopere arta țărănească, dar și cea bisericească, din regiuni românești diferite. Având tot timpul cu el caietul de schițe și notițe, a realizat numeroase desene reprezentând arta populară și stilurile arhitecturale tradiționale din care mai apoi s-a inspirat. Două reproduceri ale acuarelelor sale ce înfățișau case din Chișinău (Basarabia) au fost publicate în 1926.[d 1] În 1941, a publicat un articol dedicat artei vechi românești din Basarabia și ilustrat cu propriile acuarele.[d 2]
Toma T. Socolescu a fost unul din reprezentanții stilului arhitectural național românesc și un entuziast promotor al acestuia, fiind în mod special inspirat de către stilul brâncovenesc, denumit și „stilul neo-brâncovenesc” sau „stilul neo-românesc”.
A depus eforturi pentru îmbunătățirea aspectului orașului Ploiești și pentru construirea clădirilor publice în tot județul Prahova. Pasionat de arheologie, a studiat și s-a implicat în conservarea clădirilor vechi și a bisericilor, publicând de asemenea studii și cercetări în acest domeniu.
Toma T. Socolescu a jucat un rol important în conducerea Societății Arhitecților Români[1] și a participat constant la viața culturală și socială a orașului său natal. A deținut chiar și funcția de primar al Ploieștiului în perioada decembrie 1919-martie 1920. Componenta artistică arhitecturală a fost pilonul artei sale.
El a rămas foarte critic la adresa arhitecturii care nu avea legătură cu arta, în special cu cea tradițională românească. Creșterea puternică a numărului studenților la arhitectură fără niciun talent artistic necesar pentru această carieră era, în opinia sa, o greșeală. În memoriile sale, el critica arhitecții moderni din anii 1920-1940 care, conform concepțiilor sale, neglijau bazele artistice ale profesiei de arhitect. De asemenea, el denunța proiectele în care numai factorul spațial era luat în considerare. Tot el sublinia și lipsa de igienă a caselor construite în perioada 1930-1950 în România, în timp ce în Franța, Austria sau Germania se înregistrau progrese notabile în acest aspect. A fost împotriva căutării profitului rapid și a speculațiilor imobiliare care duceau la apariția unor construcții mediocre și lipsite de identitate; Scrierile sale au ecou și în prezent[b 7].
În 1938, la pagina 72 (Ultimul paragraf din încheiere) a studiului său despre arhitectură din Ploiești, Toma T. Socolescu scria :
“ | Trăim azi o epocă confuză, când se pare că nimeni nu știe ce vrea și de aci acest haos de construcții zise moderne, rezultate ale unei epoci când știința, calculul ingineresc, cași superficialitatea cunoștințelor arhitectonice, au luat înaintea frumosului consacrat și cultivat în lungul șir de veacuri care ne preced, - standardizând totul și creând astfel opere de civilizație rece și greoaie, pe ruinele celor de cultura, pe care ni le-a dat tradiția și geniul acestui popor trăit în cultul frumosului. | ” |
Primar al orașului Ploiești imediat după războiul din 1916-1918, având în același timp și funcția de arhitect șef[b 8], el a trebuit să se descurce cu toate probleme grave de aprovizionare a orașului. Tot el avea să fie, în linii mari, creatorul proiectului de lărgire a suprafeței intravilane, incluzând astfel rafinăriile aflate la periferie și, în acest mod, permițând orașului să beneficieze de taxele pe care acestea le plăteau. Bugetul s-a triplat și a putut ajunge la un nivel care a permis materializarea unor proiecte de infrastructură necesare unei mari localități. A avut în plan schimbări majore în oraș, inclusiv construirea unor Hale Centrale[c 1], punându-și în valoare cunoștințele sale de urbanism. Toate proiectele edilitare care nu au fost finalizate în timpul scurtului său mandat, s-au realizat în timpul succesorilor săi.
În timpul vieții sale a contribuit la îmbunătățirea orașului Ploiești, atât din punct de vedere al igienei, cât și în ceea ce privește planificarea urbanistică. Între 1932 și 1935, în colaborare cu arhitecții Ion Davidescu și S. Vasilescu, a dezvoltat un plan de sistematizare a orașului[c 2]. Acest plan[2] avea ca scop mărirea ponderii spațiului verde, îmbunătățirea traficului auto și feroviar și, în general, dezvoltarea organizată a orașului. Planul prevedea modul de dezvoltare urbană și densitatea optimă a populației, spațiul alocat instituțiilor publice și culturale, școlilor și parcurilor. Detalia, de asemenea, regulile care defineau ceea ce azi se numește plan de dezvoltare urbanistică. Proiecte de sistematizare a întocmit și pentru localitățile Câmpina și Mizil din județul Prahova[3]. Aceste proiecte au fost aplicate până în 1945 când comuniști au preluat controlul administrației locale. De subliniat este faptul că acest plan nu avea nimic în comun cu demolările masive implementate de către comuniști în procesul numit „sistematizare”.
S-a implicat, de asemenea, în viața comunei Păulești de când s-a stabilit în acea localitate, în 1927. A fost primar între februarie 1938 și ianuarie 1945, mandat întrerupt de către regimul național-legionar între noiembrie 1940 și februarie 1942. Al doilea mandat a fost încheiat de către comuniști în ianuarie 1945[4]. A construit în cinci ani și jumătate aproape toate clădirile, podurile și monumentele publice, printre care Primăria, școala primară și băile publice. Construcțiile au fost realizate între 1937-1940. Toma T. Socolescu s-a implicat în amenajarea peisagistică a diferitelor spații, exemple în acest sens fiind parcul local numit 'Parcul cu castani' sau bulevardul cu castani care traversează parcul și duce la cimitirul local. A sperat că poate fi amenajat și un parc de recreere alături de un heleșteu în această zonă[c 3], pentru a oferi ploieștenilor (Păulești este situat la numai 7 km de Ploiești) un vast spațiu verde. Acest proiect a fost demarat în jurul anului 1930 fără a fi finalizat până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. A fost reluat în 1995, sub numele de Parc Pădurea Păulești. După multe dispute juridice între autorități și firma care construia facilitățile, proiectul a fost oprit și re-activat în iulie 2007[5]. Lucrările au fost reluate în 2009[6]. În 2007, în semn de recunoștință pentru efortul depus de arhitect, școala locală a fost redenumită 'Arhitect Toma T. Socolescu'[7]. La finalul lui mai 2011, într-o ceremonie solemnă s-a adus un omagiu arhitectului și a fost inaugurat bustul său, amplasat în curtea școlii[8].
Dorind să dezvolte viața culturală a orașului său, el a lansat numeroase inițiative care au îmbogățit Județul Prahova cu unele dintre primele sale muzee și instituții culturale. Susținut de personalități marcante din Ploiești și de Nicolae Iorga, a pus bazele primului muzeu de istorie, primei biblioteci publice precum și primului muzeu de arte frumoase.
În jurul lui 1914, ajutat de către Nicolae Iorga care a intervenit la Ion Duca, pe atunci ministru al instrucției, pentru salvarea de la distrugere[b 9] a unei clădiri istorice datând din secolul al XVIII-lea și păstrată în forma sa originală : casa negustorului Hagi Prodan. În 1919, în timp ce ocupa funcția de arhitect-șef al orașului, a preluat inițiativa fondării unui mic muzeu regional de etnografie și artă religioasă[a 1] al județului Prahova, în interiorul acestei case. Acest imobil a găzduit și primul muzeu al orașului[b 8] denumit inițial muzeul județului sau muzeul Prahovei[a 2].
După lansarea unui apel public, a unei subscripții încununată cu succes[b 10], și beneficiind de ajutorul preoților și învățătorilor, el a adunat din tot județul numeroase piese valoroase de artă. Muzeul avea să fie dotat cu piese de mobilier, veștminte și icoane uitate prin podurile clădirilor din județ. Nicolae Iorga, la acea vreme Președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, s-a implicat și a oferit multe alte piese cu valoare istorică. Mutate în subsolul clădirii Prefecturii din Ploiești în perioada 1940-1944, mobilierul și obiectele muzeului au fost în final pierdute sau furate în timpul perioadei comuniste. Au fost înlocuite cu alte obiecte colectate de către profesorul Nicolae Simache, care a beneficiat de ajutorul arhitectului. Denumit Muzeul Hagi Prodan începând cu 1953, muzeul a fost redenumit pe 18 iunie 2005 : Casa de Târgoveț din Secolul al XVIII-lea - al XIX-lea[9].
Colaborator în domeniile politic și cultural al lui Nicolae Iorga, arhitectul participă activ din 1920 la Cursurile de vară (denumite Universitatea Populară Nicolae Iorga), stabilite de către marele istoric român la Vălenii de Munte în 1911. Pe lângă întocmirea planurilor pentru sălile de curs[b 9], arhitectul a susținut în mod regulat conferințe, alături de numeroși profesori și nume importante ale vieții culturale și politice românești[b 11]. Devenite celebre și căpătând o amploare din ce în ce mai mare, cursurile Universității de vară ale lui Iorga au atras mulți oameni politici de prim-plan și diferiți miniștri. Regele Ferdinand, Principele Carol și Regina Elisabeta a României au participat la conferințe susținute de către istoric. Pe 17 august 1938, Maria Tănase cântă la încheierea cursurilor de vară, unde istoricul o supranumește Pasărea măiastră [10].
Folosind parțial reușita unei subscripții publice, în 1921 a pus bazele instituției numite Biblioteca Populară Nicolae Iorga[11], instalată inițial în aripa dreaptă a Palatului Băilor Municipale (o lucrare realizată de către tatăl său, Toma N. Socolescu). Fiind în fruntea Comitetului Executiv, a continuat să extindă patrimoniul bibliotecii, cu concursul mai multor donatori[b 12]. Inaugurată pe 20 martie 1921, dispunea la acel moment de 1250 de volume. În 1937, peste 11.000 de cărți și aproximativ 3500 de publicații puteau fi consultate în mod gratuit de cei 8000 de cititori înregistrați. Instituția a beneficiat de importante subvenții publice, încă din momentul înființării sale. De asemenea, arhitectul a donat bibliotecii 250 de volume din colecția sa[a 3].
În paralel cu dezvoltarea Bibliotecii Populare Nicolae Iorga, la parterul aceleiași clădiri, a înființat o pinacotecă prin colecționarea unor reproduceri de picturi din vestul Europei, precum și a unor acuarele sau picturi în ulei originale ale artiștilor români[a 4]. În acest scop, el a fost ajutat de un grup de intelectuali din Ploiești printre care era și avocatul, colecționarul de artă, scriitorul și omul politic Ion Ionescu-Quintus[b 13][c 4], istoricul Dumitru Munteanu-Râmnic, precum și de către primarii succesivi ai orașului dintre care Ștefan Moțoiu, important comerciant local, care a adus o semnificativă contribuție financiară acestei inițiative. În cadrul Fundației Culturale Nicolae Iorga[12], creată în 1930 și prezidată de către arhitect, pinacoteca avea să devină Muzeul de Artă. A fost inaugurată de către arhitect în noiembrie 1931[13]. Discursul de inaugurare este reprodus in extenso în Amintiri[b 14]. În 1965 muzeul a fost mutat în clădirea actuală, Palatul Ghiță Ionescu, ce fusese până atunci sediul prefecturii județului. În Arhitectura în Ploești, studiu istoric[a 5] și Monografia orașului Ploești apar fotografii, o listă a tuturor picturilor expuse, precum și lucrări remarcabile, aflate în 1938 în muzeu. Acestea din urmă se aflau în vechiul local al Băilor Municipale[14]. Unele acuarele și picturi în ulei au fost semnate de Toma T. Socolescu și donate muzeului[15], există și în prezent, la fel ca și anumite lucrări ale pictorului Toma Gh. Tomescu, dar nu sunt expuse în sălile instituției (prin amabilitatea personalului muzeului, în august 2009 acestea au fost prezentate Laurei Socolescu, moștenitoarea arhitectului).
În anii 1930, a creat la Păulești o bibliotecă și un muzeu. În 2010, biblioteca continua să existe, dar patrimoniul său inițial fusese pierdut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, păstrând totuși un tablou semnat de Toma Gh. Tomescu[3][16].
A organizat și a finanțat cursuri agricole gratuite în viticultură și cultura pomilor fructiferi pentru toți locuitorii comunei, în interiorul fermei sale, situată pe proprietatea conacului Socolescu.
Toma T. Socolescu a fost preocupat și de pictură. A realizat numeroase acuarele care au fost considerate de un real succes. Printre prietenii săi apropiați se număra și pictorul român Toma Gh. Tomescu, originar din Vălenii de Munte din județul Prahova, pentru care a construit o casă în aceeași localitate în 1926-1927[17]. El a achiziționat numeroase lucrări ale lui pe care le-a donat muzeului Prahovei.
Membru al unei importante familii românești, fost lider politic din județul Prahova, Toma T. Socolescu a refuzat să intre în organizația comunistă a arhitecților, ceea ce a dus la etichetarea sa ca dușman al poporului, fiind apoi amenințat, șantajat și hărțuit de autoritățile comuniste. Averea și proprietățile sale au fost confiscate sau furate în anii 1950 de către Securitate și de către administrația locală comunistă. Familia sa, ca de altfel majoritatea familiilor din elita societății românești, a suferit în special din această cauză. Având interdicție de a mai profesa ca arhitect, el a fost evacuat din casa sa din Păulești pe 21 februarie 1952 și s-a mutat cu fiul său, Toma Barbu Socolescu, în București. Familia Socolescu a fost hărțuită de Securitate până aproape de moartea arhitectului, în 1960. Fără vreun venit, și fiindu-i refuzată o pensie decentă de către autoritățile comuniste, el avea să lucreze până la vârsta la 74 de ani la Institutul de Construcții și Planificare Urbanistică (ISPROR)[18]. Începând cu 1953, din ICSOR (Institutul Central pentru Sistematizarea Orașelor și Regiunilor), el a fost detașat la Departamentul pentru Monumente Istorice pentru o perioadă de 4 ani[b 15]. Pe 12 februarie 1957, a fost pensionat, având o remunerație redusă[b 15]. În ciuda adversităților și a dificultăților, Toma T. Socolescu și-a susținut concepția sa legată de arhitectură[19].
Opera lui Toma T. Socolescu este studiată la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, iar el este considerat a fi un punct de referință în arhitectura din România. Toma T. Socolescu face parte din galeria oamenilor care au dat României și în special ale județului Prahova, modernismul structurii sale urbane și a unei frumuseți care a fost remarcată până la finalul perioadei interbelice.
În ciuda rolului său în cultura și în societatea românească, nicio stradă din Ploiești sau din București nu i-a purtat până în septembrie 2010 numele. Dacă poate fi găsit un liceu tehnic industrial la Ploiești care îi poartă numele tatălui său (Liceul Toma N. Socolescu[20]) și un colegiu tehnic de arhitectură și lucrări publice la București cu numele unchiului său (Colegiul Ion N. Socolescu), ca de altfel și o stradă în Ploiești cu numele tatălui său (Toma Socolescu), numele de Toma T. Socolescu părea să fi fost uitat de autoritățile județului Prahova și ale Bucureștiului.
În 21 octombrie 2010, a avut loc o comemorare (la Ploiești și la Păulești) a celor 50 de ani de la dispariția sa. În plus, diverse manifestări[21] au fost organizate în perioada 2009-2011, printre care și inaugurarea unui bust[22] în fața Halelor Centrale în 14 ianuarie 2011, atribuirea numelui arhitectului parcului situat în fața Halelor Centrale, precum și atribuirea post-mortem a titlului de Cetățean de Onoare al Orașului Ploiești, pe 29 septembrie 2010[23].
O parte din operele arhitectonice ale lui Toma T. Socolescu au fost distruse parțial de către bombardamentele anglo-americane din 1943-1944, în special în Ploiești[24], dar mai ales de către regimul comunist și în special de Nicolae Ceaușescu care a urmărit ștergerea tuturor urmelor sufletului și a arhitecturii românești prin procesul de sistematizare. Obiectivul era ca toată populația să trăiască în același tip de locuință – blocuri (imobile similare, fără formă estetică)[25]. Asemenea multor proprietăți și obiecte de valoare confiscate de către statul român în perioada totalitară comunistă, o parte a proprietăților sale au fost returnate într-o stare avansată de degradare[26], precum conacul Socolescu din Păulești [27], sau imobilul Toma T. Socolescu din Ploiești, total desfigurat în anii 1950[28][29].
Casa sa din Păulești a fost complet jefuită de toate instalațiile, decorațiunile, ornamentele și vasele pe care le avea înainte de naționalizare. Clădirea a fost returnată într-o stare de semi-ruină și cu un teren adiacent mult redus în raport cu suprafața naționalizată. Grădinile ornamentale care se întindeau pe mai multe hectare, inițiativă originală în acea epocă, creație a lui Toma T., au dispărut în totalitate. Mai multe clădiri realizate în jurul anului 1990 (inclusiv o cooperativă) ocupă astăzi acel teren. Casa din Păulești a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice[30] după 45 de ani de abandon și neglijență din partea statului. Construită de către un alt arhitect și fără să aibă vreo legătură cu stilul Socolescu, ea a fost returnată descendenților într-o stare foarte degradată. Lipsită de domeniul său inițial, ca de altfel și de plantele și de grădina amenajată de arhitect, ea și-a pierdut esența frumuseții sale. Conacul nu mai este în posesia familiei Socolescu din august 2010.
Casa sa din Ploiești, după ce a suferit puternice distrugeri la bombardamentele anglo-americane din 1944, a fost naționalizată în 1950 și desfigurată de către o reabilitare care nu a ținut cont de stilul original de construcție. A fost returnată doar parțial familiei în 2006[28].
Cele mai multe din proiectele și clădirile reușite din Ploiești, inclusiv unele construite de către Toma T. Socolescu, tatăl sau Toma N. Socolescu sau de către unchiul Ion N. Socolescu, au fost distruse de către regimul comunist, sub pretextul avariilor înregistrate la cutremurul din 1940 și mai ales la seismul din 1977. Desfigurat din cauza politicii de tabula rasa, orașul a păstrat numai o mică parte din patrimoniul său arhitectural și istoric.
Din 1949, Toma T. Socolescu și-a dedicat o parte din timpul său redactării memoriilor sale. El a continuat să scrie până în ultimul an al vieții sale, în 1960. După mai mult de 50 de ani de neglijență din partea diferitelor instituții române, inclusiv Universitatea de Arhitectură din București, familia sa a publicat în România, în 2004, o primă parte a memoriilor sale (de altfel, singura parte pe care arhitectul o terminase de redactat), acoperind perioada de la nașterea sa până în anul 1924. Această primă parte este aparent singura pe care arhitectul a avut posibilitatea să o finalizeze. O altă lucrare, mult mai importantă, Fresca arhitecților care au lucrat în România în epoca modernă de la 1800 la 1925 a fost finalizată în 1955 și publicată în 2004[31]. Cele două cărți sunt disponibile la Biblioteca Națională a României, ca de altfel și la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu. Biblioteca Centrală Universitară din București și British Library au de asemenea câte un exemplar al Frescei. În Franța, Amintiri pot fi consultate la Biblioteca Națională și Universitară din Strasbourg. Materialul său referitor la arhitectura ploieșteană : Arhitectura în Ploești, studiu istoric, publicat în 1938 (și prefațat de Nicolae Iorga), a fost premiat de Academia Română[32] și este disponibil la Biblioteca Națională a Franței.
Prima pagină a unei broșuri scrisă de Toma T. Socolescu în limba franceză în 1941[33] rezumă crezul personal al arhitectului[34] :
La puissance créatrice de notre peuple est complètement prouvée par son bel art populaire plusieurs fois millénaire ainsi que par l'architecture plus récente de nos églises, habitations princières et voïvodales. La Création étant le but suprême d'un peuple, c'est par notre apport personnel que nous justifierons notre existence de demain. En Architecture, il ne faut pas à tout prix rechercher le nouveau et nous garder des formules sacro-saintes, comme par exemple : il faut être de son temps. L'architecte ne peut rester en arrière, il a au contraire pour mission d'entraîner ses contemporains dans sa marche vers le progrès. L'architecture ne peut être internationale, elle doit être conservatrice et suivre évolutivement la chaine des traditions d'un peuple. La construction et la décoration, formant l'une le squelette, l'autre l'enveloppe, doivent se compléter et satisfaire aux deux exigences impérieuses : la logique et le sentiment. Un grand penseur européen H. Keyserling[35], croit que notre peuple est appelé à ressusciter l'art byzantin[36], qui est à la base de notre Église et de notre architecture et que par une reprise de nos traditions d'art, de l'esprit duquel a jailli l'art de notre passé, nous devons diriger nos pas vers une renaissance moderne de nos arts plastiques.» |
Toma T. Socolescu a murit la 14 octombrie 1960, la București, la domiciliul fiului său Toma Barbu Socolescu, lăsând neterminată partea a doua a memoriilor (perioada de după 1924). Este înmormântat în cavou familiei Socolescu de la Cimitirul Bellu din București.
Casa Ștefan Z. Ghica Ghiculescu. |
Pe lângă calitatea sa de om de artă și de cultură, Toma T. Socolescu a avut și un angajament politic limitat. Mandatele sale de primar, consilier municipal și deputat au fost pentru el mijloace de a-și înainte proiectele culturale, urbanistice sau de arhitectură. Fiind un student activ și patriot, legăturile sale puternice cu Nicolae Iorga l-au determinat să își asume responsabilități politice în cadrul Partidului Naționalist-Democrat[37]. Cu toate acestea, el a rămas deschis dialogului, având numeroase legături și prietenii cu personalități cu alte viziuni politice, precum ar fi Ion Ionescu-Quintus, din Partidul Național Liberal, amic față de care a fost foarte apropiat.
Viziunea sa urmărea reunirea tuturor oamenilor de bună credință care aveau capacitatea și disponibilitatea de a lucra pentru înfrumusețarea orașului. Singura acțiune politică care este cunoscută la nivel național este sprijinul pentru organizarea Corpului Arhitecților Români și al Registrului Arhitecților în 1932. Adoptată de către parlament, a fost pusă în aplicare printr-un decret regal pe 15 iulie 1932[38].
A deținut următoarele funcții oficiale, demnități publice și titluri :
Familia Socol din Berivoiul-Mare, în vechime parte a Făgărașului sau a Țării Făgărașului, este o ramură a familiei Socol din Muntenia, care a trăit în județul Dâmbovița. Un anume Socol, mare boier și ginere al lui Mihai Viteazul (1557-1601), avea două ctitorii religioase în județul Dâmbovița, existente și azi, în Cornești și în Răzvadu de Sus, precum și o alta într-o suburbie a orașului Târgoviște. Acest boier s-a căsătorit cu Marula, fiica lui Tudora din Popești, soră a prințului Antonie-Vodă. Marula a fost recunoscută de Mihai Viteazul ca fiica sa ilegitimă, rod al unei relații extra-conjugale cu Tudora. Marula este îngropată în cimitirul bisericii din Răzvadu de Sus, unde, pe o lespede de piatră bogat cioplită[44], numele încă îi mai poate fi citit.
Nicolae Iorga, marele istoric român și prieten al Toma T. Socolescu, a găsit strămoși ai familiei Socol[b 16][b 17] printre întemeietorii localității Făgăraș. În jurul lui 1846, cinci frați Socol pleacă din Berivoiul-Mare, din Țara Făgărașului, unde numele 'Socol' este larg răspândit, și se stabilesc în Muntenia.
„Au trecut munții cinci frați, toți constructori, venind din regiunea Făgărașului, un sat de subt munți, Berivoiul mare, unde și azi e răspândit numele Socol, și unde se spune că un strămoș al lor a venit din Muntenia, anume din regiunea Târgoviștei, care e vatra familiei Socol, fiind până azi, lângă Târgoviște, Valea lui Socol ca și două biserici ctitorii ale lor, la Răzvadul de-sus și la Cornești[a 6][d 3].”
Unul dintre acest cinci frați este arhitectul Niculae Gheorghe Socol (?? – decedat în 1872). El s-a stabilit în Ploiești și s-a numit pe sine însuși Socolescu. Căsătorit cu Ioana Săndulescu, din mahalaua Sfântu Spiridon, a avut o fiică (decedată în copilărie) și patru băieți[a 7][d 4], dintre care doi au devenit arhitecți : Toma N. Socolescu și Ion N. Socolescu. Istoricul, cartograful și geograful Dimitrie Papazoglu evocă, în 1891[e 1], prezența la București a boierilor români de gradul I, urmași ai Socolului din Dâmbovița. De asemenea, Constantin Stan se referă și el, în 1928, la originea precisă a lui Nicolae Gheorghe Socol:
„ La poalele Carpaților, pe malul drept al rîulețului cu același nume este așezată comuna Berivoii-mari, unul dintre cele mai vechi sate din vatra Oltului. Locuitorii sunt plămădiți din iobagi și foști boieri, iar familii boierești românești au fost: Socol, Boier, Sinea și Răduleț, soldați privilegiați grăniceri. Familia G. Streza Socol a dat pe Nicolae Socol, arhitect cu diploma dela Viena, care a descălicat în orașul Ploești, cu mai mulți frați ai lui pela mijloculLa poalele Carpaților, pe malul drept al rîulețului cu același nume este așezată comuna Berivoii-mari, unul dintre cele mai vechi sate din vatra Oltului. Locuitorii sunt plămădiți din iobagi și foști boieri, iar familii boierești românești au fost: Socol, Boier, Sinea și Răduleț, soldați privilegiați grăniceri. Familia G. Streza Socol a dat pe Nicolae Socol, arhitect cu diploma dela Viena, care a descălicat în orașul Ploești, cu mai mulți frați ai lui pela mijlocul veacului trecut. Ioan N. Socolescu, arhitect din București și Toma Socolescu[45], arhitect din Ploești arhitect din Ploești[e 2].”
Nicolae Gh. Socol (18??-1872) arhitect | Ioana Săndulescu | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Alexandrina Nicolau (1860-1900) | Toma N. Socolescu (1848-1897) arhitect șef al orașului Ploiești | Nicolae N. Socolescu comerciant de cherestea | Ghiță N. Socolescu pictor, decedat în timpul studiilor sale universitare | Ion N. Socolescu (1856-1924) arhitect | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Florica Tănescu (1887-1969) | Toma T. Socolescu (1883-1960) profesor și arhitect | Florica T. Socolescu | Smaranda T. Socolescu | Ioan T. Socolescu | Coralia-Ioana-Margareta T. Socolescu | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Mircea Socolescu (1907-1978) stabilit în Franța în 1945, căsătorit, fără copii | Toma Gheorge Barbu Socolescu (1909-1977) arhitect | Irena Gabriela Vasilescu (1910-1993) pictoriță, profesoară | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Mihai Ștefan Marc Socolescu (1942-1994) profesor | Maria Lois (1942-2021) profesoară | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Laura Socolescu (1967) stabilită în Franța – doctor în știință și profesor de tango | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Practicând arhitectura ca profesie, el a obținut numeroase premii la concursurile în domeniu :
Profesorul-arhitect și-a finalizat studiile în arhitectura civilă și religioasă printr-o specializare în arheologia românească. Și-a exprimat întotdeauna interesul pentru istoria arhitecturii și pentru conservarea patrimoniului arhitectural. Pe lângă restaurările unor biserici vechi, a lucrat de multe ori împreună cu Nicolae Iorga, Președintele Comisiunii Monumentelor Istorice după 1919, pentru protejarea unor clădiri cu o valoare istorică deosebită.
Toma T. Socolescu era unul dintre cei mai apreciați arhitecți și era solicitat de importante familii ale României. Scrierile sale, în care obișnuia să se retragă, demonstrează o pregnantă modestie și fac dovada unei conștiente omisiuni de a întocmi o listă cu toate lucrările sale[b 30]. Pe de altă parte, probabil din cauza presiunilor poliției politice a regimului comunist, a cărei victimă a fost, a ales să nu menționeze o serie de lucrări în memoriile sale pentru a nu face rău altor familii. Securitatea urmărea familiile înstărite din perioada interbelică și căuta orice motiv pentru a le prelua proprietățile și pentru a trimite la închisoare diferiți oameni din această categorie socială.
Astfel, titlul este justificat deoarece sunt enumerate clădiri care prezintă stilul folosit cu precădere de către arhitect. În plus, Toma T. Socolescu, în majoritatea cazurilor, și-a semnat operele sale, aparent, prin includerea în acoperiș a unuia sau a mai multor crini stilizați și inversați, realizați din cupru sau zinc. Dacă acoperișurile nu au fost modificate sau s-a păstrat stilul original, această semnătură unică este încă vizibilă.
În cele din urmă, fără a se semnala aceste probabilități există riscul să fie uitate aceste clădiri remarcabile, într-o țară în care accesul la arhive este foarte dificil și unde dezvoltarea imobiliară slab controlată a distrus urmele ale unor secole de arhitectură, mai ales după 1990. În plus, dispariția foștilor proprietari, de multe ori eliminați fizic de către comuniști, a fost însoțită în numeroase cazuri și de pierderea iremediabilă de informații care ar fi putut clarifica istoricul acestor clădiri.
Trebuie înțeleasă ca o urmă vizibilă a lucrărilor realizate probabil de Toma T. Socolescu.
Dintre cele 10 concursuri câștigate de către arhitect, numai două au fost realizate : cel al Palatului Creditul Prahovei și, parțial, Palatul Camerei de Comerț și Industrie, ambele în Ploiești.
Astfel, numeroase proiecte remarcabile nu au fost materializate, printre care se numără :
A publicat numeroase articole în ziarele din Ploiești, Iași și București, pe teme precum arhitectură, urbanism, politică locală sau cultură. A fost, de asemenea, subiectul unor articole. Lista nu este completă și sunt menționați autorii, atunci când nu este vorba de Toma T. Socolescu însuși :
.„Bunicul meu, Nicolae Gh. Socolescu, arhitect și el, cu studiile făcute la Viena, era urmaș al unei familii care printr-un strămoș îndepărtat căpătase rang boieresc, la 1655, de la G. Rakoczy. Documentul original scris pe piele de vițel, în latinește, cu litere de aur și cu emblema familiei în culori, șnuruit și având pecetea princiară în ceară roșie, se găsește în posesia maiorului S. Socol, fost primar al orașului Făgăraș, unde locuiește. N.G. Socolescu (Socol, în Ardeal) a venit în Muntenia din comuna Berivoiu Mare, situată la poalele munților în ținutul Făgărașului și s-a stabilit în Ploiești, împreună cu alți cinci frați ai lui, - în preajma revoluției, cam pe la 1846, - anume în mahalaua Sf. Spiridon. În copilăria mea și până mai târziu, exista casa lui pe Culea Căleni, o casă cu parter, cu formă generală pătrată, retrasă mult de la stradă și înconjurată de grădină. S-a căsătorit cu Ioana, născută Săndulescu, din aceeași mahala, iar numele său apare între ctitori în pisania bisericii; și cum se obișnuia pe atunci, tot acolo cred că a fost și înmormântat, - deși cercetările ce am făcut au rămas infructuoase, - la 1872.”
. G.D. Florescu, "Un sfetnic al lui Matei Basarab, ginerele lui Mihai Viteazul", în Revista istorică română, XI-XII, 1941-1942, paginile 88-89.„A răposat roaba lui Dumnezeu Marula clucereasa jupanului Socol fost mare clucer, fiică a răposatului Io Mihai Voevod și a jupînesei Tudora la anul 1647 în zilele lui Ion Matei Basarab voevod în luna decembrie 17 zile spre al zecilea ceas din noapte crugul solar temelia 21.”
|